Copii ai tăcerii mele, paşii tăi,
puşi mulcom şi sfânt număraţi,
s'apropie de patul vegherii mele,
înaintează muţi şi îngheţaţi.
Divină umbră, făptură pură,
ce dulci sunt paşii tăi reţinuţi.
O zei, toate presimţitele daruri
la mine vin cu aceşti paşi desculţi.
Când, încă de departe poate,
cu buzele visate de mult,
celui ce'n mine gândul şi'ascunde
tu'i pregăteşti hrana unui sărut.
Ah, gingaşa faptă tu n'o grăbi,
dulceaţă de a fi şi de'a nu fi,
căci am trăit din aşteptarea ta
şi paşii tăi sunt inima mea.
[Paul Valery, 1871-1945]
vineri, 24 octombrie 2008
Plânge în inima mea
Plânge în inima mea
cum plouă peste oraş;
ce' tristeţea aceasta grea,
răul ce inima'mi ia?
O, dulce murmur de ploaie
pe acoperişe şi'n zare!
În inima ce se îndoaie,
o, cântecul, murmur de ploaie!
Plânsul noimă nu are
în inima ce mi se frânge.
Ce? Nici o trădare?
Jalea noimă nu are.
Un chin e fără măsură
să nu ştii de ce,
fără iubire şi ură,
suferi peste măsură.
[Paul Verlaine, 1844-1896]
cum plouă peste oraş;
ce' tristeţea aceasta grea,
răul ce inima'mi ia?
O, dulce murmur de ploaie
pe acoperişe şi'n zare!
În inima ce se îndoaie,
o, cântecul, murmur de ploaie!
Plânsul noimă nu are
în inima ce mi se frânge.
Ce? Nici o trădare?
Jalea noimă nu are.
Un chin e fără măsură
să nu ştii de ce,
fără iubire şi ură,
suferi peste măsură.
[Paul Verlaine, 1844-1896]
Cum vezi pe ram în luna mai trandafirul
în mândra sa juneţe, în prima sa floare,
făcând cerul gelos de via sa culoare,
când aurora deasupră'i îşi picură mirul:
În foile sale se odihneşte atâta iubire,
umplând de miresme grădina şi locul.
Bătut însă de ploaie, lovit de tot focul
amiezii, el moare tânjind în neştire.
Astfel în frageda, în tânăra ta noutate,
când cer şi pământ te slăveau, de soarte,
ucisă, rămas'ai cenuşe în moarte.
Ca jertfă primeşte aceste lacrimi aduse ţie,
ăst vas cu lapte, aceste flori, pentru ca, vie
şi moartă, făptura ta numai roze să fie.
[Pierre de Ronsard, 1524-1585]
în mândra sa juneţe, în prima sa floare,
făcând cerul gelos de via sa culoare,
când aurora deasupră'i îşi picură mirul:
În foile sale se odihneşte atâta iubire,
umplând de miresme grădina şi locul.
Bătut însă de ploaie, lovit de tot focul
amiezii, el moare tânjind în neştire.
Astfel în frageda, în tânăra ta noutate,
când cer şi pământ te slăveau, de soarte,
ucisă, rămas'ai cenuşe în moarte.
Ca jertfă primeşte aceste lacrimi aduse ţie,
ăst vas cu lapte, aceste flori, pentru ca, vie
şi moartă, făptura ta numai roze să fie.
[Pierre de Ronsard, 1524-1585]
sâmbătă, 18 octombrie 2008
Sus
Pe'un pisc.
Sus. Numai noi doi.
Aşa: când sunt cu tine
mă simt nespus de'aproape
de cer.
Aşa de'aproape,
de'mi pare că de ţi'aş striga în zare - numele -
i'aş auzi ecoul
răsfrânt de bolta cerului.
Numai noi doi.
Sus.
[Lucian Blaga]
[noi, acolo sus...]
vineri, 17 octombrie 2008
Adina
E cea mai bună prietenă a mea... am fost colege de bancă 4 ani de zile şi nu ne'am plictisit una de cealaltă. Când a venit vremea alegerilor... am ales... eu într'o parte, ea în alta. Şi totuşi, distanţa fizică nu ne'a determinat să fim mai puţin prietene. Ne reluăm discuţiile exact din locul în care le lăsăm. Adina înseamnă foarte mult pentru mine. Modul ei de a gândi, ideile mai mult sau mai puţin năstruşnice, dorinţa ei de a trăi la maxim şi frumos m'au făcut întotdeauna să o iubesc, să o apreciez şi să o respect.
Adina e la Finanţe-Bănci, da' asta nu a împiedicat'o să aibă o inimă sensibilă [uneori prea sensibilă] pentru ceilalţi.
E în Scoţia la studii acum şi mi'e un dor nebun de ea, de râsul ei de "drosophila-melanogaster":))... [aşa îi spuneau colegii în liceu.. şi asta pentru că nu aveai cum să nu râzi de râsul ei de musculiţă, chiar dacă fazele nu erau întotdeauna very funny;))]. Ea găsea distracţie în mai orice... Adina e slăbuţică... da' sincer, nici nu mi'o imaginez cu mai mult de 3 kg în plus.. nu ştiu, da' nu ar mai fi Adina atunci. Totuşi, are un farmec ce nu te lasă să stai nepăsător, indiferent câte ai avea sau nu pe cap sau în cap:P.
Profu' de engleză făcea mereu haz de ea spunându'i că e neam cu Miron Cozma, pentru că o cheamă, evident, Cozma:P [da' chiar nu are nicio treabă cu chestiile de prin minerit:D].
Şi cum tot românu' s'a născut poet, cică s'au năzuit şi în Adina nişte rime... culmea că sunt puse chiar unde şi cum trebe:P...[jk]. Simţul mioritic şi probabil dorul de casă au făcut'o chiar să explodeze în versuri. Le postez mai jos, asta ca să nu ratăm poate [cine ştie?] o viitoare poetă a zilelor noastre despre care urmaşii vor învăţa din manualele alternative de liceu şi vor citi comentarii pe baza excesului de romantism care au ieşit prin porii autoarei:P... Anyway, las deliciul să fie deliciu:)
Închisoare de cuvinte
(15.10.2008)
Sufletul mi se frământă în imagini şi simţiri
Însă nu poate’n cuvinte să’şi transpună gândul viu.
Se tot zbate, se-nvolbură să se faca înţeles,
dar parcă nu sunt cuvinte să cuprindă al lui sens.
I se pare că e singur, strâns închis în cochilie
ca o perlă preţioasă într-o scoică purpurie,
care zace neştiută’n întuneric de adânc.
Da! ar vrea să se revolte, să ţâşnească din mormânt,
să dărâme închisoarea şi să scape din strânsoarea
ce îi curmă libertatea Gândului ce’ar vrea să zboare…
Tot ce îi lipseşte însă să se poată dezlega
Sunt CUVINTELE,
ce par
că nu vor a’l ajuta.
Poezie sfântă
(16.10.2008)
Versuri frânte suntem fiecare…
Doar jumătăţi ce’ncearc-a se-aduna.
Îşi caută fiecare înţelesul
în alte jumătăţi din calea sa.
Versuri frânte suntem fiecare…
Cuvinte dulci, dar fără inţeles
Şi care speră într-o completare
Adusă’n noi de către’un alt frânt vers.
Versuri frânte suntem fiecare…
Dar strălucim de rime şi cuprins
Atunci când întâlnim o jumătate
Ce poate spune ce noi doar gândim.
Versuri frânte suntem fiecare…
Dar poezie sfântă devenim.
Şi ca să o vedeţi şi voi în toată frumuseţea... pun şi o poză cu ea.. de fapt două;)) [pentru că ei îi place marea:)]
Adina e la Finanţe-Bănci, da' asta nu a împiedicat'o să aibă o inimă sensibilă [uneori prea sensibilă] pentru ceilalţi.
E în Scoţia la studii acum şi mi'e un dor nebun de ea, de râsul ei de "drosophila-melanogaster":))... [aşa îi spuneau colegii în liceu.. şi asta pentru că nu aveai cum să nu râzi de râsul ei de musculiţă, chiar dacă fazele nu erau întotdeauna very funny;))]. Ea găsea distracţie în mai orice... Adina e slăbuţică... da' sincer, nici nu mi'o imaginez cu mai mult de 3 kg în plus.. nu ştiu, da' nu ar mai fi Adina atunci. Totuşi, are un farmec ce nu te lasă să stai nepăsător, indiferent câte ai avea sau nu pe cap sau în cap:P.
Profu' de engleză făcea mereu haz de ea spunându'i că e neam cu Miron Cozma, pentru că o cheamă, evident, Cozma:P [da' chiar nu are nicio treabă cu chestiile de prin minerit:D].
Şi cum tot românu' s'a născut poet, cică s'au năzuit şi în Adina nişte rime... culmea că sunt puse chiar unde şi cum trebe:P...[jk]. Simţul mioritic şi probabil dorul de casă au făcut'o chiar să explodeze în versuri. Le postez mai jos, asta ca să nu ratăm poate [cine ştie?] o viitoare poetă a zilelor noastre despre care urmaşii vor învăţa din manualele alternative de liceu şi vor citi comentarii pe baza excesului de romantism care au ieşit prin porii autoarei:P... Anyway, las deliciul să fie deliciu:)
Închisoare de cuvinte
(15.10.2008)
Sufletul mi se frământă în imagini şi simţiri
Însă nu poate’n cuvinte să’şi transpună gândul viu.
Se tot zbate, se-nvolbură să se faca înţeles,
dar parcă nu sunt cuvinte să cuprindă al lui sens.
I se pare că e singur, strâns închis în cochilie
ca o perlă preţioasă într-o scoică purpurie,
care zace neştiută’n întuneric de adânc.
Da! ar vrea să se revolte, să ţâşnească din mormânt,
să dărâme închisoarea şi să scape din strânsoarea
ce îi curmă libertatea Gândului ce’ar vrea să zboare…
Tot ce îi lipseşte însă să se poată dezlega
Sunt CUVINTELE,
ce par
că nu vor a’l ajuta.
Poezie sfântă
(16.10.2008)
Versuri frânte suntem fiecare…
Doar jumătăţi ce’ncearc-a se-aduna.
Îşi caută fiecare înţelesul
în alte jumătăţi din calea sa.
Versuri frânte suntem fiecare…
Cuvinte dulci, dar fără inţeles
Şi care speră într-o completare
Adusă’n noi de către’un alt frânt vers.
Versuri frânte suntem fiecare…
Dar strălucim de rime şi cuprins
Atunci când întâlnim o jumătate
Ce poate spune ce noi doar gândim.
Versuri frânte suntem fiecare…
Dar poezie sfântă devenim.
Şi ca să o vedeţi şi voi în toată frumuseţea... pun şi o poză cu ea.. de fapt două;)) [pentru că ei îi place marea:)]
love you, my dear!
luni, 29 septembrie 2008
Romanţa noastră
Pe'acelaşi drum
Mânaţi de'acelaşi îndemn nefast al năzuinţii,
De'aceleaşi nenţelese'avânturi spre tot mai sus,
Pe'acelaşi drum
Pe unde ieri trecură, poate,
Străbunii noştri
Şi părinţii,
Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani,
Noi -
Cărora ni'i dat să ducem enigma vieţii mai departe
Şi doliul vremilor apuse,
Şi'al idealurilor scrum -
Pe'acelaşi drum
Vom trece mâine cerşind din ţiterele sparte
La umbra zidurilor mute
Şi'a secularilor castani!
Porni'vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri
Şi'n calea noastră întâlni'vom
Pe cei bătrâni rămaşi în urmă -
Pe cei ce ne'or privi cu ochii în lacrămi
Cum le luăm nainte.
Iar noi
Le vom citi'n figură cum suferinţele le curmă
În suflet sfintele avânturi
Şi'n gură caldele cuvinte...
Porni'vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...
Şi'n calea noastră întâlni'vom -
O!... câte nu poţi să'ntâlneşti
Când drumu'i lung
Şi nesfârşită e năzuinţa ce te mână
Tot mai departe
Şi te poartă,
Ca pe un orb ţinut de mână,
Spre'ntrezărite'Aureole -
Nimicuri scumpe pământeşti!...
Porni'vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!...
Şi mândri poate ca seninul albastru'al sângelui regesc.
Dar va veni o zi în care
Ne vom opri deodată'n drum,
Înspăimântaţi că'n urma noatră
Zări'vom pe'alţii cum sosesc,
Cum ne ajung,
Ne trec nainte
Şi râd că nu'i putem opri...
Da...
Va veni şi ziua'n care vom obosi
Şi va veni
Un timp în care'al năzuinţei şi'al aiurărilor parfum
Ne va părea miros de smirnă,
Iar cântul ţiterelor sparte
Un Psalm cântat de'un preot gângav
La căpătâiul unei moarte
Pe care nimeni n'o cunoaşte...
Şi'atunci, privind în urma lor -
Ca cei ce n'au nimic să'şi spună
Când nu'şi pot spune tot ce vor -
La umbra zidurilor mute
Şi'a secularilor castani,
Vom adormi ca şi drumeţii
Ce dorm uitaţi de mii de ani!...
[Ion Minulescu]
Mânaţi de'acelaşi îndemn nefast al năzuinţii,
De'aceleaşi nenţelese'avânturi spre tot mai sus,
Pe'acelaşi drum
Pe unde ieri trecură, poate,
Străbunii noştri
Şi părinţii,
Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani,
Noi -
Cărora ni'i dat să ducem enigma vieţii mai departe
Şi doliul vremilor apuse,
Şi'al idealurilor scrum -
Pe'acelaşi drum
Vom trece mâine cerşind din ţiterele sparte
La umbra zidurilor mute
Şi'a secularilor castani!
Porni'vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri
Şi'n calea noastră întâlni'vom
Pe cei bătrâni rămaşi în urmă -
Pe cei ce ne'or privi cu ochii în lacrămi
Cum le luăm nainte.
Iar noi
Le vom citi'n figură cum suferinţele le curmă
În suflet sfintele avânturi
Şi'n gură caldele cuvinte...
Porni'vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...
Şi'n calea noastră întâlni'vom -
O!... câte nu poţi să'ntâlneşti
Când drumu'i lung
Şi nesfârşită e năzuinţa ce te mână
Tot mai departe
Şi te poartă,
Ca pe un orb ţinut de mână,
Spre'ntrezărite'Aureole -
Nimicuri scumpe pământeşti!...
Porni'vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!...
Şi mândri poate ca seninul albastru'al sângelui regesc.
Dar va veni o zi în care
Ne vom opri deodată'n drum,
Înspăimântaţi că'n urma noatră
Zări'vom pe'alţii cum sosesc,
Cum ne ajung,
Ne trec nainte
Şi râd că nu'i putem opri...
Da...
Va veni şi ziua'n care vom obosi
Şi va veni
Un timp în care'al năzuinţei şi'al aiurărilor parfum
Ne va părea miros de smirnă,
Iar cântul ţiterelor sparte
Un Psalm cântat de'un preot gângav
La căpătâiul unei moarte
Pe care nimeni n'o cunoaşte...
Şi'atunci, privind în urma lor -
Ca cei ce n'au nimic să'şi spună
Când nu'şi pot spune tot ce vor -
La umbra zidurilor mute
Şi'a secularilor castani,
Vom adormi ca şi drumeţii
Ce dorm uitaţi de mii de ani!...
[Ion Minulescu]
sâmbătă, 27 septembrie 2008
Morgenstimmung
Tu ţi'ai strecurat cântecul în mine
Într'o dup'amiază, când
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese'n vânt,
Fără să ştiu că te aud cântând.
Cântecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele,
Şi mănăstirea mi'a rămas descuiată.
Şi poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cântecul, şi degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape -
Şi'ntreaga ta fătură, aproape.
Cu tunetul se prăbuşiră şi norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Abinele, frunzele... Mi's
Şubrede bârnele, ca foile florii.
De ce'ai cântat? De ce te'am auzit?
Tu te'ai dumicat cu mine vaporos -
Nedespărţit - în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.
[Tudor Arghezi]
Într'o dup'amiază, când
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese'n vânt,
Fără să ştiu că te aud cântând.
Cântecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele,
Şi mănăstirea mi'a rămas descuiată.
Şi poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cântecul, şi degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape -
Şi'ntreaga ta fătură, aproape.
Cu tunetul se prăbuşiră şi norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Abinele, frunzele... Mi's
Şubrede bârnele, ca foile florii.
De ce'ai cântat? De ce te'am auzit?
Tu te'ai dumicat cu mine vaporos -
Nedespărţit - în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.
[Tudor Arghezi]
Tăcere
Tăcerea noastră a ajuns la apogeu.
Ce să'ţi spun la bine, ce să'ţi spun la greu?
Ce să'mi spui, când nici tu nu mă regăseşti?
Nu mai sunt aceeaşi, nici tu nu mai eşti!
Ce să'ţi spun în vară când salcâmii dor,
De plăceri trecute carnea'mi infior?...
Au murit cuvinte, altădată'n sere.
Fantezii nebune nu mai urcă'n stele.
Ce să faci când timpul sigur nu ne iartă,
Să ne mai dea clipe de lumini ca'odată?...
Când, fără pasiune suntem aşa goi?
Oboseala rece se naşte'ntre noi...
Cu duminici triste ca un val pe frunte
Urcăm cu povara pe al vieţii munte.
Dar neînvinşi rămânem în aceste'anale,
Presărând cu versuri a spernaţie cale!
[Adina Sas-Simoniak]
Ce să'ţi spun la bine, ce să'ţi spun la greu?
Ce să'mi spui, când nici tu nu mă regăseşti?
Nu mai sunt aceeaşi, nici tu nu mai eşti!
Ce să'ţi spun în vară când salcâmii dor,
De plăceri trecute carnea'mi infior?...
Au murit cuvinte, altădată'n sere.
Fantezii nebune nu mai urcă'n stele.
Ce să faci când timpul sigur nu ne iartă,
Să ne mai dea clipe de lumini ca'odată?...
Când, fără pasiune suntem aşa goi?
Oboseala rece se naşte'ntre noi...
Cu duminici triste ca un val pe frunte
Urcăm cu povara pe al vieţii munte.
Dar neînvinşi rămânem în aceste'anale,
Presărând cu versuri a spernaţie cale!
[Adina Sas-Simoniak]
vineri, 26 septembrie 2008
Nehotărâre
Îmi voi ucide timpul şi visurile, deci.
Cîrpi'voi pe'ntuneric mantaua vieţii mele.
Drept mulţumire şti'voi că cerurile reci
Vor strecura prin găuri lumina unei stele.
Să las s'o umple cerul cu vastul lui tezaur?
Înveşmântat domneşte, să trec cu giulgiul rupt;
Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur
Şi tatuat cu fulger, să nu'nving? să nu lupt?
Să bat noroiul vremii, cu ochii'nchişi. Hlamida
Să'mi scoată'n drum nerozii, rînjiţi, din cîrciumi beţi.
Ca fluturii, ce rabdă să'i poarte'n praf omida,
Să rabd şi eu în mine, povară, două vieţi?
Un om, trudit şi'acela, îmi va deschide mîine
Mormîntul pomenirii cu mîna'i preacurată,
Ca să mă frîngă'n soare, schimbat prin moarte'n pîine,
Şi fraţilor din urmă, şoptind să mă împartă.
Dar ziua care trece şi mă răneşte'n treacăt,
Îmi umileşte cîrja şi'mi încovoaie crinii,
Şi inima urmează s'atîrne ca un lacăt
Cu cheile pierdute, la porţile luminii.
De ce nu pot să nu ştiu, de ce nu pot să n'aud
În ce stă rostul zilei şi preţul de'a ţi'o trece?
Deschide'mi'te, suflet, prin şapte ochi de flaut,
Şi cîntecul şi viaţa şi moartea să le'nece.
[Tudor Arghezi]
Cîrpi'voi pe'ntuneric mantaua vieţii mele.
Drept mulţumire şti'voi că cerurile reci
Vor strecura prin găuri lumina unei stele.
Să las s'o umple cerul cu vastul lui tezaur?
Înveşmântat domneşte, să trec cu giulgiul rupt;
Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur
Şi tatuat cu fulger, să nu'nving? să nu lupt?
Să bat noroiul vremii, cu ochii'nchişi. Hlamida
Să'mi scoată'n drum nerozii, rînjiţi, din cîrciumi beţi.
Ca fluturii, ce rabdă să'i poarte'n praf omida,
Să rabd şi eu în mine, povară, două vieţi?
Un om, trudit şi'acela, îmi va deschide mîine
Mormîntul pomenirii cu mîna'i preacurată,
Ca să mă frîngă'n soare, schimbat prin moarte'n pîine,
Şi fraţilor din urmă, şoptind să mă împartă.
Dar ziua care trece şi mă răneşte'n treacăt,
Îmi umileşte cîrja şi'mi încovoaie crinii,
Şi inima urmează s'atîrne ca un lacăt
Cu cheile pierdute, la porţile luminii.
De ce nu pot să nu ştiu, de ce nu pot să n'aud
În ce stă rostul zilei şi preţul de'a ţi'o trece?
Deschide'mi'te, suflet, prin şapte ochi de flaut,
Şi cîntecul şi viaţa şi moartea să le'nece.
[Tudor Arghezi]
Romanţă fără ecou
Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect cu existenţa efemeră,
Te regăsesc pe'aceeaşi etajeră
Pe care te'am lăsat acum un an...
Îţi mulţumesc!
Dar cum? ... Ce s'a'ntâmplat?...
Ce suflet caritabil te'a păstrat
În lipsa mea,
În lipsa ei,
În lipsa noastră?...
Ce demon alb,
Ce pasăre albastră
Ţi'a stat de veghe'atâta timp
Şi te'a'ngrijit de nu te'ai spart
Şi nu te'ai prăfuit?...
Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect de preţ cu smalţul nepătat,
Rămâi pe loc acolo unde eşti...
Să nu te mişti...
Şi dacă ne iubeşti -
O! ... dacă ne iubeşti cu-adevărat -
Aşteaptă'ne la fel încă un an...
Un an măcar...
Atât...
Un singur an...
Iubire, bibelou de porţelan!...
[Ion Minulescu]
Obiect cu existenţa efemeră,
Te regăsesc pe'aceeaşi etajeră
Pe care te'am lăsat acum un an...
Îţi mulţumesc!
Dar cum? ... Ce s'a'ntâmplat?...
Ce suflet caritabil te'a păstrat
În lipsa mea,
În lipsa ei,
În lipsa noastră?...
Ce demon alb,
Ce pasăre albastră
Ţi'a stat de veghe'atâta timp
Şi te'a'ngrijit de nu te'ai spart
Şi nu te'ai prăfuit?...
Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect de preţ cu smalţul nepătat,
Rămâi pe loc acolo unde eşti...
Să nu te mişti...
Şi dacă ne iubeşti -
O! ... dacă ne iubeşti cu-adevărat -
Aşteaptă'ne la fel încă un an...
Un an măcar...
Atât...
Un singur an...
Iubire, bibelou de porţelan!...
[Ion Minulescu]
Acuarelă
În oraşu'n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându'se de mână,
Şi'n oraşu'n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se'ndoaie,
Umede de'atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galontare.
În oraşu'n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându'se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă...
În oraşu'n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându'se de mână.
[Ion Minulescu]
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându'se de mână,
Şi'n oraşu'n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se'ndoaie,
Umede de'atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galontare.
În oraşu'n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându'se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă...
În oraşu'n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându'se de mână.
[Ion Minulescu]
vineri, 22 august 2008
Colaj de idei
A supravieţuit şi azi. Are însă un strigăt interior ce nu'i dă pace. Nici ea nu e sigură ce ar putea însemna. Totuşi, visează la o zi... o singură zi. A tot luat decizii, a tot eşuat... în fiecare dimineaţă şi'a spus: "începând de azi...". Şi azi a fost prea obosită ca să materializeze visul. Obosită de viaţă. Prea multă viaţă şi prea puţină visare.
Îşi spune că ideile ei vor deveni un TOT. TOT'ul e legat de A Fi. Sunt petice mari şi petice mici... care lipsesc sau se lipesc unele de altele formând un contur.
TOT'ul vA FI într'o zi.
Acum îi place ciocolata.
Îşi spune că ideile ei vor deveni un TOT. TOT'ul e legat de A Fi. Sunt petice mari şi petice mici... care lipsesc sau se lipesc unele de altele formând un contur.
TOT'ul vA FI într'o zi.
Acum îi place ciocolata.
[sursa foto: deviantart.com]
miercuri, 6 august 2008
Soluţie
Cu cât îţi merge mai rău, cu cât sunt greutăţile mai imense, cu cât eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul, întunerecul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie.
Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari decât ale tale: lupţi. Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940). Râzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă voioşie.
Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndârjire morală a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune şi un duh sportiv: să-ţi placă bătălia în sine -încăierarea- mai mult decât succesul.
E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox pe măsură ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în ce mai nedrepte şi te încolţesc în locuri mai fără de ieşire, tu te veseleşti mai tare, tu te întăreşti, tu întinereşti.
[N. Steinhardt - Jurnalul fericirii]
Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari decât ale tale: lupţi. Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940). Râzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă voioşie.
Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndârjire morală a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune şi un duh sportiv: să-ţi placă bătălia în sine -încăierarea- mai mult decât succesul.
E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox pe măsură ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în ce mai nedrepte şi te încolţesc în locuri mai fără de ieşire, tu te veseleşti mai tare, tu te întăreşti, tu întinereşti.
[N. Steinhardt - Jurnalul fericirii]
miercuri, 30 iulie 2008
duminică, 27 iulie 2008
picuri de fluturaşi
iubitului meu, Claus...
fluturaşii din tine strigă după mine...
fluturaşii din mine te adoră pe tine...
ei ştiu că la următoarea întâlnire
se vor îndrăgosti,
se vor elibera,
se vor contopi,
se vor iubi la nesfârşit
şi nu va conta pentru ei
că încă nu e vară.
ei vor trăi atunci mai mult de o zi
pentru că întâlnirea dintre mine şi tine
va dura o eternitate.
vor fi primii şi ultimii fluturaşi
care vor asista la oprirea timpului în loc,
la devenirea în starea iniţială a oamenilor...
atunci când tu mă vei întâlni
am să'ţi sar în braţe
şi am să'ţi acopăr faţa
cu sărutări calde şi lacrimi de iubire.
vom elibera fluturaşi acolo pe pod,
dimineaţa
când soarele
o să răsară sau
ploaia
o să vrea să ne acopere obrajii şi părul.
fluturaşii noştri o să zgârie amurgul
şi o să spargă curgerea apei.
cerul tău o să plouă peste mine
fluturaşi roşii, galbeni, albaştri, verzi şi mov cu bulinuţe.
pământul meu o să se deschidă
ca să primească picăturile tale de iubire.
azi te iubesc cu toţi fluturaşii
visaţi şi nevisaţi,
născuţi şi nenăscuţi.
fluturaşii din tine strigă după mine...
fluturaşii din mine te adoră pe tine...
ei ştiu că la următoarea întâlnire
se vor îndrăgosti,
se vor elibera,
se vor contopi,
se vor iubi la nesfârşit
şi nu va conta pentru ei
că încă nu e vară.
ei vor trăi atunci mai mult de o zi
pentru că întâlnirea dintre mine şi tine
va dura o eternitate.
vor fi primii şi ultimii fluturaşi
care vor asista la oprirea timpului în loc,
la devenirea în starea iniţială a oamenilor...
atunci când tu mă vei întâlni
am să'ţi sar în braţe
şi am să'ţi acopăr faţa
cu sărutări calde şi lacrimi de iubire.
vom elibera fluturaşi acolo pe pod,
dimineaţa
când soarele
o să răsară sau
ploaia
o să vrea să ne acopere obrajii şi părul.
fluturaşii noştri o să zgârie amurgul
şi o să spargă curgerea apei.
cerul tău o să plouă peste mine
fluturaşi roşii, galbeni, albaştri, verzi şi mov cu bulinuţe.
pământul meu o să se deschidă
ca să primească picăturile tale de iubire.
azi te iubesc cu toţi fluturaşii
visaţi şi nevisaţi,
născuţi şi nenăscuţi.
miercuri, 23 iulie 2008
marți, 3 iunie 2008
Cât de dreaptă sau nedreaptă este societatea în care noi trăim?
În ziua de azi trăim într-o societate în care nu mai putem face o distincţie clară între dreptate şi nedreptate pentru că oamenii au ajuns să creadă de bună cuviinţă că ceea ce în trecut era considerat nedrept, imoral sau neomenesc, azi ei acceptă ca fiind ceva care se întâmplă la tot pasul şi care trebuie acceptat pentru că "aşa e viaţa".
Uitându'ne în toate domeniile societăţii putem vedea nedreptate: în justiţie, în învăţământ, în economie, în politică, în medicină, în poliţie şi lista ar putea continua.
O persoană cu o anumită problemă de sănătate se aşteaptă să fie tratată ca atare de către doctor, dar foarte des se întâmplă în societatea noastră ca un doctor să nu acţioneze până când nu "primeşte ceva".
După părerea mea, în politică se întâmplă cele mai multe mârşăvii. În timpul campaniilor electorale toţi cei care candidează pentru un anumit post promit lucruri multe, care de altfel sunt de datoria lor să le facă, dar când ajung acolo, nu mai duc la îndeplinire toate acele promisiuni pe care le'au făcut cu puţin timp înainte.
În societatea de azi mita e la ea acasă şi corupţia poate fi întâlnită la tot pasul. Probabil niciuna din aceste probleme majore cu care ne confruntăm nu vor fi niciodată rezolvate pentru că mereu vor exista oameni care vor încerca să facă ce e ilegal, să obţină câştiguri necinstite, să obţină un post mai bun chiar dacă nu e de competenţa lor să îl ocupe.
Sunt copii care se plâng părinţilor lor că profesorii nu au fost corecţi cu ei când le'au dat o anumită notă, că favorizează pe unul sau pe altul din aceeaşi clasă. Chiar într-o familie se poate întâmpla ca un copil să se simtă marginalizat în favoarea altuia care probabil e mai isteţ, mai frumos sau care ia note mai bune. Şi atunci cum să înveţe acel copil să iubească şi să fie un copil "cu coloană vetebrală" dacă el însuşi a fost nedreptăţit şi neiubit? Când era de aşteptat ca tocmai oamenii care i'au dat viaţă să îi arate modelul suprem...
Acest sentiment al nedreptăţirii va exista întotdeauna în om pentru că omul, prin natura lui consideră că cele mai multe lucruri i se cuvin.
N'aş putea exprima în procente cât de dreaptă sau nedreaptă mi se pare societatea, dar tind să cred că aceasta e mai mult nedreaptă decât dreaptă.
Sper totuşi într'un mâine mai bun!
Uitându'ne în toate domeniile societăţii putem vedea nedreptate: în justiţie, în învăţământ, în economie, în politică, în medicină, în poliţie şi lista ar putea continua.
O persoană cu o anumită problemă de sănătate se aşteaptă să fie tratată ca atare de către doctor, dar foarte des se întâmplă în societatea noastră ca un doctor să nu acţioneze până când nu "primeşte ceva".
După părerea mea, în politică se întâmplă cele mai multe mârşăvii. În timpul campaniilor electorale toţi cei care candidează pentru un anumit post promit lucruri multe, care de altfel sunt de datoria lor să le facă, dar când ajung acolo, nu mai duc la îndeplinire toate acele promisiuni pe care le'au făcut cu puţin timp înainte.
În societatea de azi mita e la ea acasă şi corupţia poate fi întâlnită la tot pasul. Probabil niciuna din aceste probleme majore cu care ne confruntăm nu vor fi niciodată rezolvate pentru că mereu vor exista oameni care vor încerca să facă ce e ilegal, să obţină câştiguri necinstite, să obţină un post mai bun chiar dacă nu e de competenţa lor să îl ocupe.
Sunt copii care se plâng părinţilor lor că profesorii nu au fost corecţi cu ei când le'au dat o anumită notă, că favorizează pe unul sau pe altul din aceeaşi clasă. Chiar într-o familie se poate întâmpla ca un copil să se simtă marginalizat în favoarea altuia care probabil e mai isteţ, mai frumos sau care ia note mai bune. Şi atunci cum să înveţe acel copil să iubească şi să fie un copil "cu coloană vetebrală" dacă el însuşi a fost nedreptăţit şi neiubit? Când era de aşteptat ca tocmai oamenii care i'au dat viaţă să îi arate modelul suprem...
Acest sentiment al nedreptăţirii va exista întotdeauna în om pentru că omul, prin natura lui consideră că cele mai multe lucruri i se cuvin.
N'aş putea exprima în procente cât de dreaptă sau nedreaptă mi se pare societatea, dar tind să cred că aceasta e mai mult nedreaptă decât dreaptă.
Sper totuşi într'un mâine mai bun!
miercuri, 28 mai 2008
încă se mai întâmplă minuni:P
E esenţial să ai pe cineva lângă tine mereu... să ştii că eşti susţinut, că cineva se gândeşte la tine, că cineva doreşte să îţi facă ziua mai frumoasă cu toate că acel cineva nu a ştiut că ziua nu ţi'a fost atât de reuşită... să primeşti câteodată o doză de voie bună indiferent că sesiunea bate la uşă, să reuşeşti să râzi dintr'o chestie foarte măruntă... să vorbeşti pe mess cu o persoană pe care nu ai întâlnit'o niciodată şi care la a doua discuţie deja ţi'a intrat la inimă [asta pentru că "suntem două guralive", citat din ea:D]... e esenţial ca să "dai plapuma la o parte ca să iasă seninul" [citat tot din ea:P]... azi ea a fost cea care a dat plapuma la o parte şi mi'a înflorit faţa cu multe zâmbete. Pentru asta îi sunt recunoscătoare şi o să îi dau un buchet mare de lilieci [anu' viitor când vor înflori din nou:P]. Îmi place de ea pentru că scrie frumos. Poţi să vezi asta aici:)
sâmbătă, 24 mai 2008
miercuri, 23 aprilie 2008
odă liliacului
De o săptămână aştept să înflorească. Îl iubesc! În fiecare zi văd bobocii deschizându'se pentru mine. Ador parfumul pe care îl emană. Într'o zi vreau să îmi umplu camera cu lilieci, să adorm în mirosul lor, să simt cum îmi vibrează lilieci prin corp, cum în creierul meu se fac conexiuni de lilieci, iar din cărţile pe care le citesc să crească crengi încărcate cu lilieci.
Vreau să primesc un buchet mare de lilieci [dacă n'o să'l primesc, o să'mi cumpăr eu să îmi ajungă un an întreg:P].
Azi mă exprim în flori şi parfum de liliac. Privind complexitatea lui, mă fac mică. Este o adevărată splendoare să privesc, să'mi încânt simţurile cu parfum primăvăratic.
Nimeni nu se îngrijeşte ca un liliac să dea muguri, să umple aerul cu parfum cântat... şi atunci mă gândesc la Cel care a creat liliacul pentru ca eu să mă pot bucura de el. Creatorul a îmbrăcat liliacul în cele mai frumoase straie ca sufletul meu să zâmbească la apariţia lui. Cum să nu mă bucur de Creatorul meu? Un simplu liliac... cât entuziasm în mine! O simplitate de o rară frumuseţe înfloreşte în stomacul meu alţi bo
boci de liliac. În universul meu închis inspir în plămâni bule de lilieci...
Încă nu am în grădina mea lilieci... până o să am, o să rup câte o crenguţă din grădinile vecinilor:P... Într'o zi voi trăi în lumea liliecilor unde vor fi mereu înfloriţi...
Vreau să primesc un buchet mare de lilieci [dacă n'o să'l primesc, o să'mi cumpăr eu să îmi ajungă un an întreg:P].
Azi mă exprim în flori şi parfum de liliac. Privind complexitatea lui, mă fac mică. Este o adevărată splendoare să privesc, să'mi încânt simţurile cu parfum primăvăratic.
Nimeni nu se îngrijeşte ca un liliac să dea muguri, să umple aerul cu parfum cântat... şi atunci mă gândesc la Cel care a creat liliacul pentru ca eu să mă pot bucura de el. Creatorul a îmbrăcat liliacul în cele mai frumoase straie ca sufletul meu să zâmbească la apariţia lui. Cum să nu mă bucur de Creatorul meu? Un simplu liliac... cât entuziasm în mine! O simplitate de o rară frumuseţe înfloreşte în stomacul meu alţi bo
boci de liliac. În universul meu închis inspir în plămâni bule de lilieci...Încă nu am în grădina mea lilieci... până o să am, o să rup câte o crenguţă din grădinile vecinilor:P... Într'o zi voi trăi în lumea liliecilor unde vor fi mereu înfloriţi...
[sursă foto: google.com]
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
