odă liliacului

De o săptămână aştept să înflorească. Îl iubesc! În fiecare zi văd bobocii deschizându'se pentru mine. Ador parfumul pe care îl emană. Într'o zi vreau să îmi umplu camera cu lilieci, să adorm în mirosul lor, să simt cum îmi vibrează lilieci prin corp, cum în creierul meu se fac conexiuni de lilieci, iar din cărţile pe care le citesc să crească crengi încărcate cu lilieci.
Vreau să primesc un buchet mare de lilieci [dacă n'o să'l primesc, o să'mi cumpăr eu să îmi ajungă un an întreg:P].
Azi mă exprim în flori şi parfum de liliac. Privind complexitatea lui, mă fac mică. Este o adevărată splendoare să privesc, să'mi încânt simţurile cu parfum primăvăratic.
Nimeni nu se îngrijeşte ca un liliac să dea muguri, să umple aerul cu parfum cântat... şi atunci mă gândesc la Cel care a creat liliacul pentru ca eu să mă pot bucura de el. Creatorul a îmbrăcat liliacul în cele mai frumoase straie ca sufletul meu să zâmbească la apariţia lui. Cum să nu mă bucur de Creatorul meu? Un simplu liliac... cât entuziasm în mine! O simplitate de o rară frumuseţe înfloreşte în stomacul meu alţi boboci de liliac. În universul meu închis inspir în plămâni bule de lilieci...
Încă nu am în grădina mea lilieci... până o să am, o să rup câte o crenguţă din grădinile vecinilor:P... Într'o zi voi trăi în lumea liliecilor unde vor fi mereu înfloriţi...

[sursă foto: google.com]

Se lanseaza in blogosfera!:)

Urcând la bordul blogosferei, ne salută cu 3 poezii [compoziţii proprii:P] şi cu un video, chemându'ne în verde.
În sfârşit s'a decis să îşi facă blog! Scrie frumos şi bine. Iubeşte chitara şi verdele. Îi plac poeziile la nebunie... [poetul preferat: Bistran:-D]. Are mulţi prieteni şi se simte bine cu ei.
La 16 ani s'a îndrăgostit de chitară. De atunci încoace n'a contenit să o iubească. Nu ştiu ce i s'ar întâmpla dacă nu ar face muzică.
Are o grămadă de idei... De'acum vor putea fi citite:P.
Îi place să trăiască. Adoră natura şi vremea frumoasă îi dă un suflu nou. Sunetul de chitară îl vindecă, iar plimbarea pe plajă îl linişteşte.
Gândurile ieşite de pe acorduri de chitară umplu aerul albastru cu frumuseţi de viaţă. El e omu' cu chitara...

ploaie de primăvară

ploaie de primăvară, ploaie,
udat'ai tu în mine şi colţuri nepătrunse
picurat'ai peste mine iubiri de'april şi mai
ca să cunosc în tine
adâncimea primăverii plângânde...

ploaie de primăvară, ploaie,
parfum de liliac mi'aduci
şoptind adieri ce numai tu cunoşti...

primăvară, dulce primăvară,
adusu'mi'ai în mai
zâmbete pictate într'o stâncă...

Obrazul zdrobit...

petale de sânge...

promovând arta creştină...
[Adi Dobre şi Petrică Bistran, Biserica Penticostală "Filadelfia" Oneşti, 16.martie.2008]

Să mergem împreună…
e drumul la fel de lung
ca cel al rătăcirii noastre, oarecum voite în acea după-amiază.
Să ne ataşăm, să ajungem la echilibru...
Să închidem ochii şi să plutim...

[11.feb.2008, by Uditzu'... cu drept de copyright]

o plimbare memorabilă...

să modelăm nişte paşi şi să mergem înainte...
cu siguranţă vom găsi ceva la capătul drumului...

Bucuria unor "oameni-copii"?...

Zilele trecute le'am cunoscut pe Morico şi Bori. Eram la seminarul de psihopatologie la Spitalul de Neuropsihiatrie. Morico are 44 de ani, iar Bori 49. Ele suferă de întârziere mentală. Bori are o întârziere uşoară, asta însemnând un IQ de 50-90 [e de mintea unui copil de 12 ani], iar Morico are o întârziere medie, deci un IQ de 30-50 [are mintea unui copil de 5 ani].
Prima în cabinet a fost Bori. Ne'a salutat frumos, cu un zâmbet până la urechi:-D. S'a aşezat pe scaun şi colega a început să îi facă un interviu clinic. S'a prezentat frumos, ne-a povestit puţin despre viaţa ei [am aflat printre altele că are un copil de 14 ani, asta după ce se încurcase cu unu' acolo în spital... băiatul e şi el bolnav]... Bori e foarte bucuroasă... Se bucură din şi pentru orice. Îi place să muncească [face o muncă uşoară, ce îi mai dau medicii sau asistentele... apropo, spitalul e casa ei de la Revoluţie încoace].
Ştie să numere până la 30 şi e fericită pentru asta. Ştie şi zilele săptămânii, dar le poate număra numai din ziua în care se află. Recunoaşte şi anotimpurile şi ştie care după care urmează. La capitolul "lunile anului" se descurcă mai greu pentru că nu a reuşit să le asimileze. Nu are capacităţi pentru o gândire abstractă. Ea cântă frumos la muzicuţă. Îşi face singură cumpărăturile, iar din pensia pe care o primeşte de la stat a reuşit să îşi ia un televizor [bineînţeles ascultând sfatul asistentei care se ocupă de ea]. Merge şi în oraş, dar nu foarte departe de spital ca să nu i se întâmple ceva. Ştie să numere banii, dar când e să primească rest se cam împotmoleşte... de aceea când vrea să cumpere ceva ori îşi ia bani ficşi, ori o roagă pe asistentă să îi scrie pe o bucată de hârtie cât trebuie să primească înapoi. Îi place să se uite la televizor şi ştia să ne spună şi ce canale prinde... era tare încântată... ne bucuram de bucuria ei... Ieri m-am întâlnit din nou cu ea la spital şi îmi zicea că o doare tare rău piciorul [mi-a zis că e din cauza reumatismului]. S'a bucurat tare mult că m'am oprit să o salut şi să o întreb ce mai face. Mi-a mulţumit pentru asta:)
Morico a intrat în cabinet salutându'ne cu "Bonjour";)). A fost întrebată în ce limbă ne'a salutat şi a spus: "de la francezi, aşa'i?". Când i s'a încuviinţat răspunsul, a izbucnit într'un hohot de râs molipsitor. Apoi ne'a dat şi un "good morning" şi un "guten tag";)). Un uşor interviu clinic... ca unui copil de 5 ani... Îşi face masaj facial în fiecare dimineaţă:D... şi nu oricum, ci cu cremă antirid:)) "Uite aşa îmi fac masaj," ne zice şi îşi trece degetele la ochi arătându'ne. Ne'a sfătuit să nu ne supărăm niciodată "că faceţi riduri";)), şi din nou un hohot de râs... După fiecare răspuns exclama "o, my God!" şi îşi împreuna mâinile a rugăciune apropiindu'le de piept. Ea nu ştia anotimpurile, nici lunile anului... cu zilele săptămânii se descurcă cât de cât... La cumpărături nu merge decât cu Bori şi doar până la magazinul de pe aceeaşi stradă cu spitalul... niciodată mai departe din cauză că "mi'e frică de câinii vagabonzi... vai, nu îmi place de ei...". Deosebeşte bine culorile şi îi plac jucăriile la nebunie. Abia aşteaptă să vină Sărbătorile pentru că ştie că vine iepuraşu' şi la ea. Expresia feţei... cât se poate de deschisă. Îi plac emisiunile vesele. A început să ne cânte "Surprize, surprize", iar uimirea ne'a fost mai mare când i'am auzit vocea... Avea o claritate şi o eleganţă în voce de o frumuseţe extraordinară. Ne'a fost drag de ea să o auzim cântând. Ca orice artist care se respectă, şi'a îndreptat spatele şi şi'a împreunat degetele de la mâna dreaptă făcându'şi microfon:P. E tristă puţin că nu mai sunt "surprize", dar ştie că acum Andreea Marin "are baby şi trebuie să aibă grijă de el":)). Mai ştie că soţul ei e cel care "dansează aşa" [şi se ridică de pe scaun imitându'l perfect pe Bănică Jr.]. Nu'i place deloc "Iarta'mă" pentru că acolo toţi oamenii plâng. Ne'a cântat apoi "Dumurile noastre toate" şi ne spune că "a murit Dan Spătaru, săracu'"... şi îşi face cruce. Ne întreabă apoi dacă toate vrem să ne facem doctoriţe... îi spunem că da, deşi nu e tocmai adevărat. O colegă i'a spus că nu vrea să fie doctoriţă şi s'a întristat tare... "Da' vrei să te faci asistentă?". Prinsă în capcană, colega n'are încotro şi răspunde afirmativ. Am întrebat'o dacă are prieten. A adoptat o faţă serioasă şi mi'a spus: "Nu vreau prieten". Pentru ea e de ajuns Bori. Îi place la biserică. Participă la toate slujbele bisericeşti care se ţin duminica în biserica din curtea spitalului. Pentru ea Dumnezeu e bun şi sfânt. Am întâlnit'o şi pe ea ieri. Vorbeam de parcă ne cunoşteam de 20 de ani. Mă întreabă cum mă cheamă şi îmi spune apoi... "ce nume frumos!". Mi'a zis să merg la ea în prima zi de Paşti pentru că atunci e cel mai frumos, "atunci dumincă, în prima zi de Paşti" şi "să îmi aduci un ursuleţ cu blăniţă, să am amintire de la tine". I'am promis că o să merg la ea în prima zi de Paşti, dar până atunci eu o să mai am seminarii la spital:).
Morico şi Bori mi'au insuflat multă compasiune... nu o milă bolnăvicioasă, ci compasiune... Am simţit bucuria din vieţile lor şi am putut să privesc viaţa prin ochii unor "oameni-copii". Faptul că le'am întâlnit m'a marcat. "Nu trebuie să te superi că faci riduri" îmi răsună şi acum minte... câtă naivitate copilărească în cuvintele astea, dar cât adevăr dincolo de ele...


Morico şi Bori au scris o filă în cartea mea lăuntrică... [au lăsat şi semnătura pe verso].