luni, 29 septembrie 2008

Romanţa noastră

Pe'acelaşi drum
Mânaţi de'acelaşi îndemn nefast al năzuinţii,
De'aceleaşi nenţelese'avânturi spre tot mai sus,
Pe'acelaşi drum
Pe unde ieri trecură, poate,
Străbunii noştri
Şi părinţii,
Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani,
Noi -
Cărora ni'i dat să ducem enigma vieţii mai departe
Şi doliul vremilor apuse,
Şi'al idealurilor scrum -
Pe'acelaşi drum
Vom trece mâine cerşind din ţiterele sparte
La umbra zidurilor mute
Şi'a secularilor castani!

Porni'vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri
Şi'n calea noastră întâlni'vom
Pe cei bătrâni rămaşi în urmă -
Pe cei ce ne'or privi cu ochii în lacrămi
Cum le luăm nainte.
Iar noi
Le vom citi'n figură cum suferinţele le curmă
În suflet sfintele avânturi
Şi'n gură caldele cuvinte...

Porni'vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...
Şi'n calea noastră întâlni'vom -
O!... câte nu poţi să'ntâlneşti
Când drumu'i lung
Şi nesfârşită e năzuinţa ce te mână
Tot mai departe
Şi te poartă,
Ca pe un orb ţinut de mână,
Spre'ntrezărite'Aureole -
Nimicuri scumpe pământeşti!...

Porni'vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!...
Şi mândri poate ca seninul albastru'al sângelui regesc.
Dar va veni o zi în care
Ne vom opri deodată'n drum,
Înspăimântaţi că'n urma noatră
Zări'vom pe'alţii cum sosesc,
Cum ne ajung,
Ne trec nainte
Şi râd că nu'i putem opri...

Da...
Va veni şi ziua'n care vom obosi
Şi va veni
Un timp în care'al năzuinţei şi'al aiurărilor parfum
Ne va părea miros de smirnă,
Iar cântul ţiterelor sparte
Un Psalm cântat de'un preot gângav
La căpătâiul unei moarte
Pe care nimeni n'o cunoaşte...

Şi'atunci, privind în urma lor -
Ca cei ce n'au nimic să'şi spună
Când nu'şi pot spune tot ce vor -
La umbra zidurilor mute
Şi'a secularilor castani,
Vom adormi ca şi drumeţii
Ce dorm uitaţi de mii de ani!...

[Ion Minulescu]

sâmbătă, 27 septembrie 2008

Morgenstimmung

Tu ţi'ai strecurat cântecul în mine
Într'o dup'amiază, când
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese'n vânt,
Fără să ştiu că te aud cântând.

Cântecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele,
Şi mănăstirea mi'a rămas descuiată.

Şi poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cântecul, şi degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape -
Şi'ntreaga ta fătură, aproape.

Cu tunetul se prăbuşiră şi norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Abinele, frunzele... Mi's
Şubrede bârnele, ca foile florii.

De ce'ai cântat? De ce te'am auzit?
Tu te'ai dumicat cu mine vaporos -
Nedespărţit - în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.

[Tudor Arghezi]

Tăcere

Tăcerea noastră a ajuns la apogeu.
Ce să'ţi spun la bine, ce să'ţi spun la greu?
Ce să'mi spui, când nici tu nu mă regăseşti?
Nu mai sunt aceeaşi, nici tu nu mai eşti!

Ce să'ţi spun în vară când salcâmii dor,
De plăceri trecute carnea'mi infior?...
Au murit cuvinte, altădată'n sere.
Fantezii nebune nu mai urcă'n stele.

Ce să faci când timpul sigur nu ne iartă,
Să ne mai dea clipe de lumini ca'odată?...
Când, fără pasiune suntem aşa goi?
Oboseala rece se naşte'ntre noi...

Cu duminici triste ca un val pe frunte
Urcăm cu povara pe al vieţii munte.
Dar neînvinşi rămânem în aceste'anale,
Presărând cu versuri a spernaţie cale!

[Adina Sas-Simoniak]

vineri, 26 septembrie 2008

Nehotărâre

Îmi voi ucide timpul şi visurile, deci.
Cîrpi'voi pe'ntuneric mantaua vieţii mele.
Drept mulţumire şti'voi că cerurile reci
Vor strecura prin găuri lumina unei stele.

Să las s'o umple cerul cu vastul lui tezaur?
Înveşmântat domneşte, să trec cu giulgiul rupt;
Pe coate cu luceferi, spoit pe piept cu aur
Şi tatuat cu fulger, să nu'nving? să nu lupt?

Să bat noroiul vremii, cu ochii'nchişi. Hlamida
Să'mi scoată'n drum nerozii, rînjiţi, din cîrciumi beţi.
Ca fluturii, ce rabdă să'i poarte'n praf omida,
Să rabd şi eu în mine, povară, două vieţi?

Un om, trudit şi'acela, îmi va deschide mîine
Mormîntul pomenirii cu mîna'i preacurată,
Ca să mă frîngă'n soare, schimbat prin moarte'n pîine,
Şi fraţilor din urmă, şoptind să mă împartă.

Dar ziua care trece şi mă răneşte'n treacăt,
Îmi umileşte cîrja şi'mi încovoaie crinii,
Şi inima urmează s'atîrne ca un lacăt
Cu cheile pierdute, la porţile luminii.

De ce nu pot să nu ştiu, de ce nu pot să n'aud
În ce stă rostul zilei şi preţul de'a ţi'o trece?
Deschide'mi'te, suflet, prin şapte ochi de flaut,
Şi cîntecul şi viaţa şi moartea să le'nece.

[Tudor Arghezi]

Romanţă fără ecou

Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect cu existenţa efemeră,
Te regăsesc pe'aceeaşi etajeră
Pe care te'am lăsat acum un an...

Îţi mulţumesc!
Dar cum? ... Ce s'a'ntâmplat?...
Ce suflet caritabil te'a păstrat
În lipsa mea,
În lipsa ei,
În lipsa noastră?...
Ce demon alb,
Ce pasăre albastră
Ţi'a stat de veghe'atâta timp
Şi te'a'ngrijit de nu te'ai spart
Şi nu te'ai prăfuit?...

Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect de preţ cu smalţul nepătat,
Rămâi pe loc acolo unde eşti...
Să nu te mişti...
Şi dacă ne iubeşti -
O! ... dacă ne iubeşti cu-adevărat -
Aşteaptă'ne la fel încă un an...
Un an măcar...
Atât...
Un singur an...

Iubire, bibelou de porţelan!...

[Ion Minulescu]

Acuarelă

În oraşu'n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându'se de mână,
Şi'n oraşu'n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se'ndoaie,
Umede de'atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galontare.

În oraşu'n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându'se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă...

În oraşu'n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându'se de mână.

[Ion Minulescu]